Oamenii au folosit țevi de mii de ani. Poate că prima utilizare a fost de către agricultorii antici care au deviat apa din pâraie și râuri în câmpurile lor. Dovezile arheologice sugerează că chinezii au folosit țeavă de stuf pentru transportul apei în locațiile dorite încă din anul 2000 Î.C. Au fost descoperite tuburi de lut care au fost folosite de alte civilizații antice. În secolul I d.Hr. , primele conducte de plumb au fost construite în Europa. În țările tropicale, tuburile de bambus au fost folosite pentru a transporta apă. Americanii coloniali au folosit lemnul pentru un scop similar. În 1652, primele lucrări de apă au fost făcute în Boston folosind bușteni goi.
Dezvoltarea țevii moderne de oțel sudate zi pot fi urmărite înapoi la începutul anilor 1800. În 1815, William Murdock a inventat un sistem de lămpi de ardere a cărbunelui. Pentru a se potrivi întregului oraș Londra cu aceste lumini, Murdock a unit butoaiele de la muschetele aruncate. El a folosit această conductă continuă pentru a transporta gazul de cărbune. Când sistemul său de iluminat s-a dovedit de succes, a fost creată o cerere mai mare pentru tuburi metalice lungi. Pentru a produce tuburi suficient pentru a satisface această cerere, o varietate de inventatori setat pentru a lucra la dezvoltarea de noi procese de luare a conductelor.
O metodă timpurie notabilă pentru producerea tuburilor metalice rapid și ieftin a fost brevetată de James Russell în 1824. În metoda sa, tuburile au fost create prin unirea marginilor opuse ale unei benzi de fier plate. Metalul a fost încălzit mai întâi până când a fost maleabil. Folosind un ciocan picătură, marginile pliate împreună și sudate. Conducta a fost terminată trecând-o printr-o canelură și o laminare.
Metoda lui Russell nu a fost folosită mult timp, deoarece în anul următor, Comelius Whitehouse a dezvoltat o metodă mai bună pentru fabricarea tuburilor metalice. Acest proces, numit procesul de sudură cap la cap este baza pentru procedurile noastre actuale de luare a conductelor. În metoda sa, foile subțiri de fier au fost încălzite și trase printr-o deschidere în formă de con. Pe măsură ce metalul a trecut prin deschidere, marginile sale s-au curbat și au creat o formă de țeavă. Cele două capete au fost sudate împreună pentru a termina conducta. Prima fabrică de producție care a utilizat
acest proces în Statele Unite a fost deschis în 1832 în Philadelphia.
Treptat, s-au făcut îmbunătățiri în metoda Whitehouse. Una dintre cele mai importante inovații a fost introdusă de John Moon în 1911. El a sugerat metoda de proces continuu în care o fabrică de producție ar putea produce țevi într-un flux nesfârșit. El a construit utilaje pentru acest scop specific și multe facilități de fabricare a țevilor au adoptat-o.
În timp ce procesele de tub sudate au fost în curs de dezvoltare, o nevoie de țevi metalice fără sudură stârni. Țevile fără sudură sunt cele care nu au o cusătură sudată. Acestea au fost făcute mai întâi prin forarea unei găuri prin centrul unui cilindru solid. Această metodă a fost dezvoltată la sfârșitul anilor 1800. Aceste tipuri de țevi au fost perfecte pentru ramele bicicletelor, deoarece au pereți subțiri, sunt ușoare, dar sunt puternice. În 1895, a fost construită prima fabrică care produce tuburi fără sudură. Pe măsură ce producția de biciclete a cedat producției auto, tuburile fără sudură erau încă necesare pentru liniile de benzină și ulei. Această cerere a fost făcută chiar mai mare ca zăcăminte de petrol mai mari s-au găsit.
Încă din 1840, fierarii puteau produce deja tuburi fără sudură. Într-o singură metodă, o gaură a fost forată printr-un metal solid, țaglă rotundă. Țagla a fost apoi încălzită și desenată printr-o serie de matrițe care au alungit-o pentru a forma o țeavă. Această metodă a fost ineficientă, deoarece a fost dificil să forați gaura din centru. Acest lucru a dus la o țeavă neuniformă, cu o parte fiind mai groasă decât cealaltă. În 1888, o metodă îmbunătățită a fost acordată un brevet. În acest proces solid facturat a fost aruncat în jurul unui miez de cărămidă ignifugă. Când a fost răcită, cărămida a fost îndepărtată lăsând o gaură în mijloc. De atunci, noile tehnici de role au înlocuit aceste metode.